,,Lumea” lui Hyperion

    Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Facultatea de Litere

     An III, , Romană-Engleză

     Gherghel Alina

,,Lumea”  lui Hyperion

“Din sentimental infinitului

și din dimensiune universului e făcut Luceafărul”

Tudor Vianu

Eminescu este poetul național, recunoscut ca atare încă din timpul vieții. Eminescianismul a devenit el însuși un concept numind substanța care unifică literatura națională. Influența sa asupra literaturii române nu înseamnă imitare, copiere servilă, ci e una de substanță, de profunzime.  Cu alte cuvinte, creația eminesciană nu umple pur și simplu un gol ivit între etape distinct ale istoriei literare românești, ci se manifestă ca un centru de forță spre care converg eforturile înspre expresivitate ale literelor românești premergătoare și de la care se revendică divers și personalizant poezia română a secolului XX.

Luceafărul este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteza a gândirii sale poetice, ca un diamant fascinant într-un colier cu multe nestemate, este geniul mitului românesc, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existențe de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituia poetic în poezia mitului românesc, pentru a-i da astfel prestigiul unui destin.

Apărut iniţial în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” din Viena, în aprilie 1883, Luceafărul a fost reprodus în toamna aceluiaşi an în “Convorbiri Literare”, iar în decembrie 1883 a fost inclus in prima audiţie a poeziilor lui Eminescu, îngrijită de Titu Maiorescu. Publicarea lui s-a realizat însă după o îndelungată perioadă de facere şi refacere, Eminescu fiind conştient că poemul trebuia să-l reprezinte pe deplin.

Geneza acestei uimitoare creaţii lirice are câteva coordonate esenţiale:

1.      Filonul mitic şi folcloric vizează cu deosebire cultura poetului pe traseul basmului “Fata-n grădina de aur” – zburătorul – Luceafărul – Hyperion. După mărturisirea autorului însuşi, poemul are ca sursă principală de inspiraţie, basmul popular românesc. “Fata-n grădina de aur” cules de germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de călătorie. Basmul popular trece, în gândirea poetica eminesciană, prin mai multe variante. Prima variantă păstrează aproape toate episoadele basmului, modificînd doar finalul. Zmeul din versiunea eminesciană a basmului, deși o limpede prefigurare a lui Hyperion, are destule trăsături specifice. Acesta nu este un zmeu folcloric de tip tradițional, ci un daimon celest, pe de o parte anterior oricărui act de creațiune demiurgică și pe de alta fără nimic teluric, ci provenind numai din cele trei elemente ale cosmologiei tradiționale, focul, aerul și apa. În basm, Zmeul, care ceruse de la Demiurg să fie dezlegat de nemurire pentru dragostea frumoasei fete de împărat, prăvale o stâncă pe cei doi îndrăgostiţi. În viziunea lui Eminscu, răzbunarea Zmeului se face cu detaşare superioară caracteristică ființei nemuritoare, astfel că Zmeul îi blestemă pe cei 2 pământeni:

“Fiţi fericiti – cu glasu-i stins a spus –
Atât de fericiţi, cât viaţa toată

Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată.”

Versiunea definitivă, cea de a cincea variantă este o stilizare a basmului şi o amplificare a simbolurilor, astfel că în Luceafărul, “în cadrul de basm se înalţă expresia cea mai desăvârşită a lirismului erotic şi filosofic a lui Eminescu”[1]. Mitul zburătorului pătrunde în operă ca imbold declanşator, pentru visare, asipraţie şi revelaţia idealului. Filozofia populară cu practicile magice şi tradiţiile ei (formula de descântec a fetei produce o nouă întrupare – spre exemplu) se contopeşte cu cea mitică despre naşterea Lumii şi originea elementelor primare Luceafărul apare întrupându-se din cer şi mare şi apoi din noapte şi soare spre a deveni demonul mistuit de patimă, echivalentul Zburătorului din mitologia noastră.

2.      Filonul filozofic propriu-zis al Luceafărului porneşte din vasta cultură a lui Eminescu pe traseul Kant – Hegel – Schopenhauer. După părerea marelui filozof Schopenhauer cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristică inteligenţa şi raţiunea pură, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rând nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă, fiind dominat de voinţa oarbă de a trăi. În filozofia lui Schopenhauer ideea de genealitate ocupă un loc central. Geniul e distrat din punctul de vedere terestru, fiindcă își aplică toată concentrația spiritului său asupra unui obiect. Dar Mihai Eminescu nu face filozofie pură ci poezie filozofică şi în consecinţă tălmăceşte doctrina schopenhaueriană, înzestrându-şi geniul nu doar cu atributele cunoaşterii raţionale, ci şi cu o mare capacitate afectivă.

Poem romantic, construit pe tema omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă acestuia, Luceafărul este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire.

Exegeta Rodica Marian în cartea ,,Lumile” Luceafărului prezintă două lumi distincte pentru eroul cu două nume Luceafărul- Hyperion. Aceste două lumi sunt bine personalizate de trăsăturile și proprietățile care le sunt atribuite. Trecerea de la lumea posibilă a Luceafărului la o altă lume posibilă a lui Hyperion se realizează ,,prin anularea poziției de sus, insistent repetată de personaj, în faza condiției de Luceafăr[2].

Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereşti, şi convorbirea cu Demiurgul, forţă supremă a universului. Călătoria Luceafărului în spaţiul cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstracţiile. Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul parcurs de Luceafar este o călătorie regresivă, pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens invers istoria creaţiunii:

“Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,

Cum izvorau lumine;”

Este descrisa imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul “porni”, urmat de subiectul Luceafărul dinamizează tabloul, dându-i dintr-odată amploare. Inversiunea topică “a lui aripe”, imperfectul verbelor: “creşteau”,”treceau” alături de determinările adverbiale şi substantivale: “în cer”, “cai de mii de ani” sugerea măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său. Acustic, impresia trecerii clipelor cu repeziciune este susţinută prin aliteraţia consoanei t, repetată de patru ori numai în versul:,,În tot atâtea clipe”, sugerând parcă o unitate ritmică, asemenea unui cronometru. Percepţia vizuală a spaţiului se adânceşte prin metafora: “părea un fulger neîntrerupt” sugerând zborul vertiginos în haos, elanul puternic şi capacitatea de a birui spaţiul nemărginit.

În descrierea călătoriei luceafărului se păstrează unele determinări spaţiale şi temporale: stelele izvorăsc din haosul văii, el le vede ca în ziua dintâi iar imensitatea luminilor îl înconjoară “ca nişte mari, de-a-notul…”. Evocat pentru a măsura, prin viteză, absolutul pasiunii care nu cunoaşte hotare, haosul este lăsat în urmă. Spaţiul infinit, parcurs de luceafăr este, de fapt, metafora plastică a dorului, a setei de implinire, a absolutului prin iubire:

“El zboară, gând purtat de dor,

Pan’ piere totul, totul;”

Zona în care sălăşluieşte Demiurgul este infinitul, spaţiul fără limită, neantul, adânc ca abisul uitării:

“Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte”

Cuvintele pe care Luceafărul i le adresează Demiurgului, îl caracterizeaza ca pe un nefericit apăsat de propria sa eternitate: “De greul negrei vecinicii/Părinte mă dezleagă”. Rugămintea este exprimată la modul solemn, iar noțiunile de “viață”,”moarte” capătă sensuri noi in gura celui “menit să fie etern”. “Ora de iubire” devine metaforă a vieții finite, dupa care ar trebui sa urmeze “repaosul” total.

“Şi din repaus m-am născut,

Mi-e sete de repaus.”

Pentru prima oară, Demiurgul i se adresează Luceafărului pe adevaratul său nume: Hyperion.

„- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.”

Cuvintele Creatorului constituie un discurs gnomic, străbătut de motivul “Fortuna labilis”. Sub semnul acestui motiv, se află ființele umane, făpturi mărunte și ridicule, care astăzi clădesc ceea ce măine va fi spulberat. Numele de Hyperion e numele tainic al eroului știut doar de Demiurg, care-l strigă în momentul cel mai grav al uitării, pentru a-l trezi la realitatea sa esențială.

După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiu Cerului, tatăl Soarelui, şi al Lunii, un titan ucis din invidie de alţi titani; după Homer şi alţi poeti, Hyperion este Soarele însuşi. Sensul etimologic al numelui Hyperion, folosit în vechea greacă era  cel de sus , cel pe deasupra mergător.

Rugămintea lui Hyperion, adresată Demiurgului, de a fi dezlegat de povara nemuririi, are virtuţi imnice şi tensiune dramatic puternică:

”reia-mi al nemuririi nimd

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire …”

Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă decât prin credinţa, devotement şi sacrificiu. Însă cererea lui Hyperion de a deveni un muritor e ininteligibilă pentru Demiurg întrucât participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi:

“Noi nu avem nici timp, nici loc,

Şi nu cunoaştem moarte.”

Principiul unităţii totul derivă din religia indică în care “unul e tot şi toate sunt în una. Luceafărul trebuie sa se elibereze de această dorinţă prin cunoaşterea de sine. Prin comparative sunt definite tresăturile eternităţii şi ale efemerităţii lumii finite, a oamenilor:

”Dar piară oamenii cu toţi

S-ar naşte iarăşi oameni

Ei numai doar durează în vânt

Deşertei dealuri

când valuri află un mormânt

rasar în urma valuri.”

Mai departe, Demiurgul propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului, a cuvăntului:”cere-mi cuvântul meu de-ntâi/să-ţi dau inţelepciune”; ipostaza împăratului:”ţi-aş da pământul în bucăţi/ să-l faci împăraţie”; a geniului militar: “iţi dau catarg lângă catarg/oştiri spre `a străbate/pământu’n lung şi marea’n larg”. În tabloul final Hyperion a înțeles opoziția ireductibilă dintre cele două lumi cea veșnică a spiritului, a cunoașterii absolute și cea trecătoare a pământenilor supuși destinului. Versurile care rostesc conștiința acestei condiții diferite sunt următoarele:

,,Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.’

George Călinescu este primul exeget care pune in evidență profilul gnostic al poemului Luceafărul afirmând că “Hyperion este o figura a divinului de dimensiuni mai degrabă creștine, cu toată infuzia de elemente gnostice.”[3]

În concluzie creația eminesciană, implicit și explicit, este un manifest în slujba diferenței. Primul argument este chiar originalitatea absolută. Neîngăduind imitarea, egalitatea, Eminescu pretinde literaturii române următoarea lui diferență de forță egală. Libertatea înseamnă inegalitate, citim în caietele eminesciene. Așa se explică suma de virtualități pe care o conține opera sa.

Bibliografie:

1.      Călinescu, George, Opera lui Mihai Emininescu, vol II, Editura pentru Literatură,București 1969

2.      Creţia, Petru, Testamentul unui eminescolog, Editura  Humanitas, 1998

3.      Cifor, Lucia , Mihai Eminescu prin câteva cuvinte cheie Editura Fides, Iasi, 2000

4.      Cifor, Lucia , Trasee hermeneutice Editura Tehnopress, Iasi, 2009

5.      Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Dacia, București,2005

6.      Marian, Rodica , Lumile Luceafărului, Editura Remus, Cluj-Napoca 1999

7.      Mincu, Marin .Mihai Eminescu Luceafărul, Editura Pontica, Constanța 1996

8.      Vianu, Tudor – Eminescu, Editura Junimea Iași 1974

---

[1] Tudor Vianu,  Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1974, p.89

[2] Rodica Marian “Lumile” Luceafărului , Cluj-Napoca Editura Remus 1999 p.51

[3] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol II, București, Editura pentru Literatură 1968, p.660