Destinul

                                                DESTINUL,

   singura cale de prevedere a cursului vieţii pentru omul antic

 “Destinul este o limită; tot ce ne margineşte noi numim DESTIN”

                                                            ( Ralph Waldo Emerson)

Omul, de-a lungul timpului, a crezut că destinul îi este hotărât de divinitate. Spre a se feri de anumite evenimente prezise de oracoli, aceştia încercau să fugă de destin sau chiar să se lupte cu acesta pentru a încerca să-l schimbe. Însă oricât de mult s-ar strădui să se eschiveze, să fugă de ceea ce i-a fost sortit, omul găseşte întotdeauna o altă cale la care nu s-a gândit spre a duce la îndeplinire destinul. Această luptă împotriva destinului a fost transpusă în literatură încă din cele mai vechi timpuri.

Cultura mesopotamiană a început să se afirme încă de la începutul mileniului al III-lea î. Hr., fiind o cultură originală  și prezentând interes multiplu inclusiv pentru filosofi. Un important monument al culturii sumeriene este ciclul de legende despre eroul Ghilgameş. Acest ciclu poartă numele de „Epopeea lui Ghilgameş”, epopee scrisă pe tăbliţa de cronică şi care conţinea inţial 3600 de versuri. Ghilgameş este rege al oraşului Uruk, astăzi numit Warka. Legenda îl consideră ca fiu nemuritor al zeiţei Ninsen. Opera este incompletă, dar are o substanţă deosebită rar întâlnită în literatura antichităţii. Epopeea este străbătută de un adevărat patos al cunoaşterii pentru Ghilgameş.

A cunoaşte înseamnă să străbaţi valul necunoscutului. Atingerea acestui ţel reclamă sacrificii dureroase, pierderi care trebuie înlăturate. După moartea celui mai bun prieten, Enkidu, pleacă îndurerat de suferinţele oamenilor, dar şi de dorinţa ca el însuşi să fie nemuritor. În căutarea nemuririi, drumul lung pe care îl străbate îl pune în situaţia de a lupta cu forţe potrivnice. Această luptă are semnificaţie simbolică, punând în evidenţă tragismul credinţei umane în faţa finetitudinii, dar şi încercările morale la care este supusă fiinţa umană în aspiraţia ei spre cunoaştere. Trăirea fundamentală a acestui erou este anxietatea, care e o stare existenţială izvorâtă din setea de cunoaştere şi care înseamnă stare de nelinişte, de frământare.

Cu privire la sentimentul tragicului, se spune că sumerobabilonienii erau atât de însetaţi de nemurire, încât unul din cele mai înalte sentimente, sentimentul tragicului, apare la ei pentru prima oară, dar în legătură strânsă cu viaţa terestră. În epopee este redat sentimentul tragicului prin faptul că omul trebuie să înfrunte zeii, să le smulgă principala lor însuşire, nemurirea. În concepţia timpului respectiv, zeii erau fericiţi pentru că erau nemuritori.

Ghilgameş porneşte în căutarea nemuririi spre gura râurilor, un loc anevoie de străbătut. Drumul e îngrozitor, şi mai ales apele morţii te opresc să te apropii. Este ajutat de un corăbier să ajungă la o plantă care ar avea proprietatea de a da nemurirea. Reuşeşte să smulgă această plantă, dar în drum spre Uruk, obosit, se scaldă şi la rădăcina unui arbore adoarme, şi-i este furată planta de un şarpe. Ghilgameş, deznădăjduit, se întoarce în Uruk printre ai săi, pentru a trăi şi a muri ca ei. El n-a obţinut nemurirea, suferă o înfrângere şi trebuie să accepte resemnat destinul. Trebuie să se supună acestui destin, dar, dominându-l prin înţelegere, cunoaştere şi creație. De fapt, el s-a intors la oameni mai om decât era înainte, deoarece călătoria făcută nu este un eşec, ci doar una de descoperire. „El a văzut totul până la marginea pământului. Ceea ce-i ascuns el a descoperit.” După întoarcere, pune să scrie tot chinul îndurat în drumul cel lung şi pentru ca alte generaţii să ia cunoştinţă, pune să se construiască zidul Urukului, altare, monumente, înfrumuseţează Urukul cu statui, în felul acesta dobândind nemurirea, cea a creatorului.

Nemurirea pe care voia s-o smulgă de la zei nu era numai pentru el, ci şi pentru a o da oamenilor ca să fie fericiţi ca şi zeii. Aici străbate universul. De fapt, Ghilgameş aduce un dar preţios oamenilor, şi anume conştiinţa de sine, arată oamenilor că se pot valorifica prin acte omeneşti. În epopee se găsesc rezonanţe prometeice. Ca şi Prometeu, din legendele grecesti, Ghilgameş va înfrunta destinul, zeii, forţele potrivnice, afirmând capacitatea potrivnică a omului. Prin creaţie, omul devine nemuritor, dar şi prin ideea prieteniei, care-l socializează pe om.

Destinul este matricea în care ia naştere intuiţia timpului, singura cale de prevedere a cursului vieţii pentru omul antic. Destinul îşi avea în lumea antică obiceiurile şi chiar instituţiile sale. Nu există om de seamă în lumea antică, asupra căruia să nu se fi exercitat influenţa destinului, deoarece el, deşi nemilos, era singura formă de prevedere a viitorului şi prin aceasta de eliberare de sub groaza necunoscutului. Noi astăzi nu ne putem închipui cât de chinuitoare era groaza necunoscutului la oamenii antici. În jurul nostru sunt îngrămădite străjile civilizaţiei, care fac să aşteptăm în linişte ziua de mâine. Omul antic nu trăia în această linişte, pentru el fiecare răsărit de soare putea să aducă ceva duşmănos.

În această nesiguranţă generală, presimţirea destinului era o întărire adusă energiei personale; o busolă subiectivă şi intermitentă, dar singura busolă după care se putea dirija conştiinţa omului spre necunoscutul viitoului. Urmând presimţirea destinului, era pornit războiul şi era încheiată pacea; se hotărau iniţiativele cele mai însemnate.

Atât omul antic cât şi omul modern, când întrevăd în lume o linie de destin, pun în această linie de destin şi ceva din sufletul lor; în destinul fiecărei fiinţe, trăieşte şi ceva din el însuşi.

Mitologia elină a fost produsul bogatei funcţii de apercepţie personificatoare a poporului elin. Zeităţile acestei mitologii reprezentau puterile naturii precum şi îndeletnicirile omeneşt, fiecare din ele pentru un domeniu diferit. Nu este faptă sau obiect de însemnătate pe lume, care să nu fie puse sub ocrotirea unei zeităţi.

Ce este oare credinţa în destin, în lumina mitologiei eline? Sentimentul pe care-l dă conştiinţa vremelniciei omeneşti. Fiinţa omenească înzestrată cu puterea de a se ridica cu mintea până la eternitatea legilor naturii, este totuşi supusă morţii şi întâmplării. La ce folos atunci armonia cosmosului, când fericirea omului, cel mai înalt scop al acestei armonii, este trecătoare ca firul de iarbă.

Dacă zeitatea destinului este deasupara lui Zeus, aceasta înseamnă că iraţionalul, vremelnicia şi moartea au şi ele un sens pe lumea aceasta, un sens mai adânc decât acela pe  care-l are Zeus cu toate bogatele lui însuşiri. În cazul acesta nu pe raţiune se bazează legile de devenire ale vieţii omeneşti, ci pe iraţional. Raţiunea este o simplă creaţie a destinului.

În destin mintea omenescă şi-a reprezentat întotdeauna neprevăzutul. Dar nu orice de neprevăzut. Simpla întâmplare nu a fost luată ca destin,deşi ea este întotdeauna neprevăzută. Ca destin a fost considerat numai neprevăzutul, care se prezintă cu un caracter de necesitate. A fost luat ca destin ceea ce trebuia să se întâmple, fiindcă era în natura lucrurilor să se întâmple: un blestem ce trebuia ispăşit, un erou ce trebuia răsplătit, un ideal ce trebuia să iasă la lumina în ciuda tuturor piedicilor ce i se puneau în cale. Acest caracter de necesitate a făcut pe gânditorii tuturor secolelor să vadă în destin o ordine, deasupra oricarei alte ordini găsite de ştiinţă, pe care nici o putere nu o putea înlătura. Acest caracter de necesitate a fost însă totodată şi marele îndemn care a făcut pe toţi gânditorii lumii să nu renunţe la înţelegerea destinului, căci o ordine necesară nu poate rămâne în vecii vecilor necunoscută. Ea poate rămâne necunoscută pentru ştiinţa unui secol, dar nu pentru ştiinţă, în general. Lumea antică s-a oprit totuşi dinaintea cercetării acestui neprevăzut, fiindcă greutatea cercetării era pentru ea covârşitoare.

Destinul anunţă ispăşirea unei osânde, sau realizarea unei vocaţii, nu ca prevederi justificate prin experienţă şi dependente de anumite condiţii, ci ca sentinţe neclintite. Din intuiţia destinului s-a născut, datorită periodicităţii fenomenelor naturii, intuiţia timpului,  care cu încetul s-a dispensat de orice motivaţie internă şi de misticismul antropomorfic, devenind o unitate de măsură şi un instrument pentru cunoaşterea fenomenelor periodice ale naturii. Destinului i-a rămas însămai departe sarcina de a dezlega misterele vieţii omeneşti. Căci, văzută în perspectiva timpului, apariţia vieţii omeneşti este o simplă verigă dintr-un lanţ cauzal fără început şi fără sfârşit; în destin apariţia vieţii omeneşti este actul suprem al creaţiunii. Fiecare apariţie de om prin destinul ei, este o înălţare sper Dumnezeire. Timpul este anonim, acelaşi pentru natura întreagă; destinul este personal; el dă fiecărui om în parte, un sens în mijlocul universului.

În lumea antică destinul înţeles astfel a jucat un rol dintre cele mai mari. În constituţia intuiţiei destinului intrau, pentru omul antic trei factori. Un prim şi cel mai important factor îl constituia valoarea vieţii omului ca „valoare hotărâtoare în mijlocul universului”. Un al doilea factor al intuiţiei destinului îl constituia, pentru omul antic, dinamica ireversibilului. Destinul are o dezvoltare necesară, rigidă, inflexibilă, fără nici o revenire înapoi. Ceea ce are să se întâmple, fiindcă aşa este în ordinea destinului, o să se întâmple, nu se poate să nu se întâmple, după cum a te întoarce înapoi este cu neputinţă. În sfârşit, un al treilea atribut al intuiţiei destinului îl constituie structura ei mistică. Intuiţia destinului are o existenţă subiectivă strict individuală. Se poate adânci şi diferenţia prin experienţa internă, dar nu prin mijlocirea unei educaţii în şcoală. Omul care din naştere nu o are, nu o poate învăţa din cărţi. Când spunem despre un om că-şi are destinul lui asta înseamnă că viaţa fiecărui om desfăşoară în viitor, numai posibilităţile care sunt de mai înainte fixate în constituţia substanţei sale sufleteşti. Destinul se realizează într-o succesiune cu totul deosebită de succesiunea legii cauzale: destinul este legat de o lege individuală, adică priveşte o singură unitate sufletească, el trebuie să se întâmple, fiindcă el este consecinţa inexorabilă a constituţiei substanţiale din care porneşte; dar momentul în care are să se întâmple, este nehotărât.Adică el se poate realiza în cursul vieţii unui individ, dar poate depăşi cursul unei astfel de vieţi, pentru a se realiza în cursul generaţiilor ce-i urmează acesteia; căci sunt păcate strămoşeşti pe care le ispăşesc nepoţii, cum sunt de asemenea, şi virtuţi strămoşeşti, care se răsplătesc dincolo de mormânt.

După documentarea pe care ne-o dă viaţa oamenilor antici, conţinutul intuiţiei destinului găsim în el următorii factori: un prim factor, cel mai puternic, afirmarea vieţii omului, şi prin analogie apoi, a grupului social, ca având o valoare hotărâtă în mijlocirea universului. Fiecare om cu destinul lui înseamnă fiecare om avându-şi fixată o anumită valoare supranaturală, prin însăşi experienţa lui. Această fixare nu este scoasă din raţionament, ci proiectată direct prin efuziunea eului emotiv. Destinul se presimte, nu se raţionează. Presimţirea lui este mai puternică, decât orice logică raţională. Cine se simte cu un destin, nu aleargă să se convingă dacă acest destin este sau nu adevărat, el trăieşte în destinul său, cum trăieşte în carnea şi oasele sale.

Destinul, în sensul filosofic general, reprezintă ordinea necesară a lumii faţă de care fiecare fiinţă este supusă. Această necesitate nu este oarbă sau cauzală, ca în conceptul de fatalitate, ci raţională (chiar dacă necunoscută individului) şi influenţată de acţiunile umane. Prezent în mitologia greacă, conceptul de destin a fost reelaborat filosofic de stoici, care l-au definit ca fiind „cauza necesară a tuturor lucrurilor”. Ei mai vorbesc despre destin în termeni de providenţă înţeleasă ca desfăşurare a raţiunii divine. Stoicii latini au reluat acest concept punând în evidenţă implicaţiile morale, relative la problema libertăţii umane, care, după Cicero, coincide cunoaşterii si acceptării propriului destin. În gândirea medievală va reveni această preocupare pentru salvarea liberului arbitru al omului în raport cu ordinea necesară a lucrurilor: providenţa, ca menifestare a voinţei unui Dumnezeu personal şi transcendent este desfăşurarea acestei ordini în timp, care însă nu exclude intervenţia şi libertatea acţiunilor umane. Şi Gottfried Wilhelm Leibniz a considerat destinul ca un efect conjugat al providenţei şi al acţiunilor umane. În gândirea modernă, conceptul de destin revine fiind invocat nu atât pentru domeniul evenimentelor exterioare, cât pentru cel al existenţei umane, al profunzimii naturii şi omului. Pentru Arthur Schopenhauer, destinul este „acţiunea vonţei de a trăi”. Pentru Friedrich Nietzche, este manifestarea eternei reîntoarceri,care conduce omul la acel amor fati, adică la acceptarea voluntară şi conştientă a necesităţii cosmice. Georg Wilhelm Friedrich Hegel a definit destinul în cheie istorică: aceasta este devenirea spiritului, explicitatea de sine a conceptului, în care destinul omului se configureazăca realizare a libertăţii sale în istorie. În gândirea secolului XX, Martin Heidegger a legat destinul de dimensiunea autentică a fiinţei ca voinţă de repetare şi de acceptare a necesităţii. 

Bibliografie

1.      Epopeea lui Ghilgameş, Editura Mondero, Bucureşti, 1996.

2.      Constantin, Rădulescu, Motru, Timp şi Destin, Editura Saeculum I.O, Bucureşti, 1996, paginele 8,134.138.

3.      Marcus, Tullius, Cicero, Despre destin, Editura Polirom, 2000.

4.      Enciclopedie de filosofii şi ştiinţe umane, 1996, Instituto Geografico de Agosti, ed. 2004, All Educational, 15, pagina 225.

Lucrare realizată de  Gherghel Alina, romană- engleză,L132